În ţara celor 18 chei ale Dâmboviţei, c-un Peugeot 206

Nu sunt fan Peugeot şi nici nu cred că voi fi vreodată. Nu pot explica de ce, şi nici nu cred că merită efortul. Recunosc sincer că, până să mă aşez prima dată la volanul uui Peugeot, n-aveam o impresie prea bună despre maşinile care poartă sigla leului francez. Recunosc însă că nici după ce am făcut cam 1.000 de kilometri, pe drumuri româneşti, la volanul unui 206 sedan 1,4  pe benzină, fabricat în 2008 şi cu vreo 86.000 de kilometri la bord, nu pot să spun că sentimentele mele faţă de marca franceză s-au schimbat prea mult. Doar puţin…

Principala îngrijorare era, atunci când am aflat că urma să plec prin ţară câteva zile nu la volanul unui Logan (comme d’habitude), ci al unui 206 sedan, că voi rupe din primele zile spoilerul din faţă al maşinii. După felul în care arată spoilerele modelelor Peugeot, ai zice că sunt făcute să raşcheteze toate resturile de câini şi pisici de pe şosele şi, de aceea, îmi părea mai degrabă o marcă făcută anume să meargă doar pe DN1, Bucureşti -Valea Prahovei şi retur.

În privinţa aspectului exterior al maşinii nu sunt prea multe de comentat. Îmbătaţi de succesul modelului hatchback, francezii au lipit în spatele caroseriei un portbagaj ca o remorcă (cu un design preluat de la modelul 206 CC), efectul vizual fiind de-a dreptul dubios. O maşină mică în faţă, dar cu o oarecare linie aerodinamică, se sfârşeşte cu o cutie ce pare lipită de la jumătatea maşinii. O soluţie care aminteşte mai degrabă de corciturile sud-asiatice şi duce cu gândul la modelele destinate aamblării prin diverse ţări în curs de dezvoltare.

Mă rog… O chestie de fineţuri prea fine pentru România unde oamenii au probleme mai grave decât să analizeze critic linia unor maşini străine. La noi, o maşină nu trebuie decât să impresioneze vecinii cât să crape de ciudă şi să te ducă, cu tot cu grătar, din punctul A până în punctul B, cu cât mai multe peturi de bere şi cartoane cu mici, în portbagaj.

Odată nu „urcat” în maşină, ci „scoborât” la propriu în scaunul din stânga, mi se părea că stau direct pe asfalt… Scaunele la 206 sunt atât de joase încât mă puteam uita liniştit, de la egal la egal, în ochii unui câine vagabond, venit la geamul maşinii cu o expresie de „S’il vous plaît, monsieur!” dobândită pe plaiurile mioritice.

„Asamblat” pe locul din stânga, am început manevrele de ajustare a scaunului şi a ceea ce mai putea fi ajustat. Ei da! La acest capitol, Peugeot te prinde rău dacă nu îţi explică cineva subtilităţile galice. Mie îmi explica proprietarul maşinii, un tip simpatic, de vreo 130 de kg şi 1,90 m, care – aşezat pe scaunul din dreapta – nu se mai obosise să-şi pună centura – depăşită dealtfel de volumul agabaritic la care trebuia să facă faţă – şi care, la fiecare mişcare mai bruscă sau demaraj mai brutal, cădea cu spătarul pe spate, direct pe bancheta din spate.

Dar să revin la 206. Volanul se reglează pe înălţime, deşi este oarecum o manevră inutilă. Reglajul înainte şi înapoi al scaunelor se face normal, ridicând bara de sub ele. Reglajul pe înălţime se face trăgînd de o manetă din dreapta faţă, iar scaunul pivotează mai degrabă dinspre spate către faţă, fără să se ridice practic prea mult. Mic de statură, orice încercam, nu reuşeam să văd prea bine botul maşinii, plonjat şi el cam în acelalaşi unghi cu parbrizul. În consecinţă, stăteam cu gâtul înălţat ca un „giraf”, încercând să văd totuşi limitele din faţă ale maşinii. La reglajul spătarului, francezii erau cred ameţiţi de-a binelea, atunci când au conceput mecanismul. Nu este în stânga, aşa cum ar fi normal, şi nu este o rotiţă, aşa cum te-ai aştepta. Este o manetă plasată în aşa fel încât să-ţi suceşti singur mâna dreaptă la spate. Când dibuieşti maneta, dai să tragi de ea, dar franţuzul, hoţ! Îţi mai pune odată nervii la încercare: pasămite, maneta trebuie împinsă spre spate – o manevră care presupune o gimnastică elaborată îndelung.

După aproximativ 10 minute de foială în scoica îngustă a scaunului,  îngropat în caroserie, cu spatele pliat infernal, pentru a mă înălţa cât puteam de mult, am început să caut celelalte comenzi. Dacă în privinţa celor de bază (semnalizare, ştergătoare, lumini, claxon) totul este intuitiv şi similar cu majoritatea mărcilor existente, în privinţa geamurilor electrice, iar am avut surprize. Pentru economie, comenzile sunt unice, la fel ca la Logan, dar sunt situate nu pe planşa bordului, ci în partea dreaptă a manetei de frână, într-o poziţie cu care abia după trei zile am reuşit să mă obişnuiesc.

Însă, „le chef-d’oeuvre”, în materie de stupizenie, este comanda luminilor de avarie. Aici, francezii au comis-o direct din birou, probabil la sfârşit de an, când nimeni nu mai avea chef să reproiecteze toată arhitectura şi circuitele din bord. Aşa că au trântit un bloc de comenzi (avarie+LED-ul CIM+blocarea uşilor) sus pe bord, cam pe unde ţi-ai arunca în cel mai rău caz ochelarii de soare. Aşa se face că, dacă vrei să pui avarii, trebuie să ai mână de gibon, adică de vreo două ori mai lungă decât cea a unui şofer normal. În general, n-am reuşit să apăs decât o singură dată butonul respectiv, dar numai după ce m-am eliberat din centura de siguranţă. Altfel, manevra îmi era cu desăvârşire imposibilă, oricât de tare mă străduiam.

În partea stângă a volanului, lângă reglajul electric al farurilor, se află o ciudăţenie căreia nu-i afli rostul de prima dată, însă care arată mai rău decât o alarmă de incendiu pe peretele unui muzeu.  La 206, drăcia, ca o nucă în perete, este de fapt dezactivarea airbagului pasagerului care nu se face rotind un buton sau apasându-l pur şi simplu (cum ar fi normal), ci introducând cheia şi rotind. Cam ca la dezactivarea codurilor nucleare de pe submarine.

Maşina merită însă un plus pentru calitatea finisajelor, a tabloului de bord, a capitonajelor şi a plasticului din interior, toate amintind mai degrabă de calitatea germană decât de o maşină franţuzească, cu atât mai mult cu cât este vorba totuşi de o clasă inferioară. De asemenea, există o mulţime de dotări care fac viaţa mai uşoară la bord. Spre exemplu, un „blink” plăcut te avertizează ori de câte ori deschizi uşa cu luminile aprinse, dacă uiţi frâna trasă în mers, dacă nu cuplezi centura, dacă n-ai ulei în motor etc. De asemenea, uşile se blochează automat la peste 40km/h.

Un minus însă pentru lipsa luminii din torpedo. Cea mai enervantă „facilitate” este însă cea legată de protejarea consumului bateriei. După 20 de minute de staţionare cu radioul pornit, alimentarea cu electricitate „se taie” automat şi, oricât te ai ruga sau ai roti de cheie în contact, nimic nu mai porneşte sau nu se mai aprinde până nu porneşti din nou motorul.

O altă „bubă” cu care n-am reuşit să mă familiarizez decât abia după câteva zile este claxonul care nu „ţipă” decât dacă dai mai întâi telefon şi dacă apeşi cu toată forţa braţului pe capacul volanului. Abia după multe încercări, am reuşit să găsesc un punct – undeva la capătul braţului de jos al volanului – unde răspunsul claxonului piţigăiat era cât de cât mai prompt.

Pe drum, însă, maşina impresionează foarte plăcut la capitolul demaraje. Motorul se înfige bine, iar demarajele sunt destul de consistente, chiar şi cu aerul condiţionat pornit. Cutia este etajată mai sportiv, aşa încât necesită schimbări dese. Chiar şi la peste 120km/h, maşina are încă resurse viguroase.

Cea mai mare problemă – care a rămas nerezolvată chiar şi la modelele noi – este imprecizia direcţiei care, deşi corect asistată, necesită mereu ajustări. Iar la viteze mari, de peste 100km/h, instabilitatea generată de şasiul minion, face din 206 o „bărcuţă” destul de greu de strunit pe şosea.

De la ieşirea din Bucureşti, am pornit către Târgovişte, pe o şosea perfectă care taie câmpia, dar şi toate satele pe care le întâlneşte în cale (Tărtăşeştiul natal al lui Adrian Năstase, Răcarii, Conţeştii etc). Oricum, 206 nu este o maşină cu care să rişti depăşirea celor „50+10+<<hai că n-o fi foc dacă merg puţin peste 60>>” de kilometri pe oră. De fapt cel mai bine stă în jur de 90-100km/h. După Târgovişte, până la Câmpulung Muscel, drumul, se dă bine când pe-o parte, când pe cealaltă a Dâmboviţei, traversând mai întâi livezile de meri de la Voineşti şi Gemenea, apoi cheile spectaculoase de la Cetăţeni, cotropite de cocioabele ţiganilor. Perfect asfaltată, şoseaua se „defectează” însă din ce în ce mai grav, dincolo de podul de la Lăicăi.

Deşi pare fragil, 206-le m-a surprins însă cât de bine şi de discret absoarbe cele mai rele gropi, iar garda la sol, care părea minusculă, a făcut faţă la cele mai diabolice praguri şi forme de relief asfaltic întâlnite prin Stoeneşti, la vreo 15 km înainte de Câmpulung. De la intersecţia DN 72A cu E 574, până la intrarea în Moeciu, „culoarul Rucăr-Bran” îşi merită locul I la categoria cel mai frumos drum din ţară, chiar dacă, mai ales între Rucăr şi Podu Dâmboviţei nu este şi cel mai bun din ţară.

Din Podu Dâmboviţei se poate ajunge (traseul marcat cu roşu) în satul Dâmbovicioara (steguleţ roşu). Spre nord, drumul forestier duce la Cabana Brusturet (steguleţ verde). Din centrul satului Dâmbovicioara, un drum proaspăt asfaltat urcă pe măguri, în satul Ciocanu (steguleţ bleu) şi apoi în Şirnea (steguleţ galben). Din Şirnea se poate ajunge înapoi, în drumul european E574, Câmpulung-Braşov.

Imediat după trecerea peste podul de piatră din Podu Dâmboviţei, în stânga porneşte o stradă ce duce către intrarea în Cheile Dâmbovicioarei, cele mai spectaculoase din zonă. E „ţara cheilor”, deoarece, aşa cum se vede şi dintr-un pliant din anii ’80, zona cuprinde nu mai puţin de 18 chei!

După ce şerpuieşte de câteva ori printre case şi grădini, drumul te bagă brusc în spectacolul copleşitor al cheilor Dâmbovicioarei, o apă mică limpede şi vioaie, plină de peturi şi ceva păstrăvi gunoieri.

Ca să citez din pliantul gălbejit de vreme, „Situată în partea sudică a Masivului Piatra Craiului, zona Rucăr-Dîmbovicioara se caracterizează printr-un relief carstic variat, spectaculos. Rîurile care coboară din Munţii Făgăraş, Piatra Craiului şi Leaota au săpat în calcarele de aici văi înguste şi adînci, dînd naştere, pe un teritoriu relativ restrîns celui mai mare complex de chei aflate la noi în ţară (…) Foarte frecvente sînt peşterile cu dimensiuni mici ori mijlocii. Dintre acestea, mai cunoscută se dovedeşte a fi <<Peştera Dîmbovicioara>>.  Situată în partea nordică a satului cu acelaşi nume – la cca 1 km – este lesne accesibilă turiştilor, amplasată chiar în apropierea şoselei care străbate aceste chei”. Mai aflăm că „Dâmbovicioara este atestată documentar de pe vremea lui Mihnea Turcitul”, adică de pe la 1579.

Şi cum orice loc binecuvântat de Dumnezeu din România devine, odată cu descoperirea lui de câtre turişti, groapă de gunoi, Cheile Dâmbovicioarei n-aveau cum să scape de „binecuvântarea” grătarelor, a manelelor şi a pensiunilor hidoase construite şi vopsite alandala de meşteri chiori de beţi. Însă, atâta tâmp cât faci abstracţie de persistenţa toxică a neaoşului spirit distructiv, nu priveşti prea atent la poienile şi apa pline de gunoaie, ci doar în sus, spre dantelăria pereţilor care stau să se unească, merită efortul, mai ales dacă nu e weekend sau vremea nu ţine cu grataragii.

Un magazin din Epoca de Aur a comerţului universal sătesc, din Dâmbovicioara

Odată ajuns în Dâmbovicioara ai două opţiuni: fie mergi drept înainte, pe un drum forestier, până la peştera cu acelaşi nume şi mai apoi la Cabana Brusturet – cu riscul de a descoperi acolo paradisul grataragiilor şi al neo-nomazilor de bloc care se ascund în corturi de ameninţarea facturii la întreţinere – fie, din centrul satului Dâmbovicioara, o iei la dreapta, spre Ciocanu, pe un drum proaspăt asfaltat cu fonduri europene de toată frumuseţea.

Eu le-am ales pe amândouă, mai ales că frigul alungase curioşii de prin zonă. Spre surprinderea mea, Peugeotul s-a descurcat exemplar peste bolovanii drumului forestier, până la Brusturet şi-napoi.

Drumul care merge spre Ciocanu urcă abrupt până pe măgurile de unde priveliştea Bucegilor- spre est- şi a Pietrii Craiului – la vest – e irepetabilă.  De pe culmi, şoseaua proaspătă ajunge în Şirnea, apoi înapoi în şoseaua Braşov-Câmpulung.

Muzeul de „etnografie, legenda Branului, olimpism, artă modernă” din Şirnea pe care, la cerere, l-am ratat…

Deşi după câteva zile de convieţuire am reuşit în cele din  urmă să mă împrietenesc cu 206-le „lipit pământului”, n-am devenit fan Peugeot. Singurul lucru după care chiar am rămas pe gânduri a fost consumul: în jur de 5l/100km în afara oraşului şi în jur de 7 în Bucureşti, în regim de trafic infernal. E unul dintre puţinele plusuri care poate umbri, la o adică, neajunsurile pe care le are Peugeot 206.

~ de Nicolae Leahu pe 2 noiembrie 2010.